●Avertizări/Atenţionări

Scurt istoric

   - Pompieri

   - Protectie civila

Judetul BUZAU

Buletine/Comunicate Presa

PROGRAM AUDIENŢE:

INSPECTOR ŞEF

 Lt. Col.  NICOLAE DĂNUŢ

MIERCURI   12.00-15.00

PRIM ADJUNCT AL INSPECTORULUI ŞEF

 Lt. Col.  MANCIULEA DAN

MARTI 12.00-15.00

ADJUNCT

al INSPECTORULUI ŞEF

 Lt. Col. GĂVĂNEANU VIOREL

  JOI 12.00-15.00

JUDETUL BUZAU

Judeţul Buzău este situat în partea de sud–est a României şi se învecinează cu judeţele Braşov şi Covasna la nord-vest, Vrancea la nord-est, Brăila la est, Ialomiţa la sud şi Prahova la vest. Suprafaţa judeţului este de 6102,6 km², reprezentând 2,6% din suprafaţa ţării.

Buzăul ocupă cea mai mare parte a bazinului hidrografic al râului cu acelaşi nume, cuprinzând în mod armonios toate formele de relief: munţi în partea de nord, câmpie la sud, între acestea situându-se zona colinară subcarpatică. Altitudinea maximă se situează în Vârful Penteleu (1.772 m), iar cea minimă în Valea Călmăţuiului (40 m).

Din punct de vedere al organizării administrative, judeţul Buzău are 2 municipii (Buzău şi Râmnicu Sărat), 3 oraşe (Nehoiu, Pogoanele şi Pătârlagele), 82 de comune cu 480 de sate.

Împreună cu judeţele Brăila, Vrancea, Tulcea şi Constanţa, judeţul Buzău face parte din Regiunea de Dezvoltare 2 Sud-Est, cu sediul la Brăila.

După ultimul recensământ populaţia stabilă a judeţului Buzău era de 503451 persoane, din care: 246298 bărbaţi (49%) şi 257153 femei (51%). În mediul urban locuiesc 41,1% din populaţie iar în mediul rural 58,9%.

În judeţul Buzău funcţionează 343 biblioteci, 10 muzee, Teatrul „George Ciprian”, înfiinţat în anul 1996.

Judeţul Buzău se bucură de şcoli de renume: Colegiul „B.P. Haşdeu”, Colegiul „M.Eminescu”, Colegiul „Spiru Haret”, Colegiul Economic, Liceul de Artă, Colegiul „Al.Vlahuţă” Râmnicu Sărat şi 3 tabere şcolare (Poiana Pinului, Arbănaşi şi Monteoru).

Judeţul Buzău este situat în partea central-estică a României, în sud-estul Carpaţilor Orientali, axat pe cursul superior şi mijlociu al râului Buzău, între 44 grade şi 44 minute şi 45 grade şi 49 minute latitudine nordică şi între 26 grade şi 4 minute şi 27 grade şi 26 minute longitudine estică.

Din punct de vedere geologic, munţii sunt constituiţi din asa numitul "flis", reprezentat printr-o alternantă de gresii, marne, argile, şisturi şi, mai rar, conglomerate, toate strâns cutate, formând uneori cute-solzi, aliniate pe direcţia NE-SV.Vârsta rocilor este, în principal, paleogenă (aprox. 30-70 milioane de ani). În treapta subcarpatică domină marnele, argilele, nisipurile, pietrişurile, calcarele şi gresiile, depuse cu precădere în miocen şi pliocen (începand de acum 30 milioane de ani, până în urma cu un milion de ani) şi ondulate larg. Câmpia s-a format numai in cuaternar şi este alcătuită din pietrişuri, nisipuri şi loessuri.

Cele trei trepte de relief, la cadrul redus al judeţului, pot fi socotite în acelaşi timp şi zone, întrucât ele se extind, începând de la nord spre sud, una în continuarea celeilalte. Între zona subcarpatică şi cea de câmpie se individualizează şi o fâşie de tranziţie, formată din glacisuri şi piemonturi.

ZONA DE MUNTE

Face parte din marea unitate a Carpaţilor de Curbură şi cuprinde două subunităţi principale: Munţii Buzăului şi Munţii Vrancei.

Munţii Buzăului, aflaţi în cea mai mare parte pe teritoriul judeţului cu acelaşi nume, sunt constituiţi din 5 masive: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru şi Ivăneţu.

Masivul Penteleu, delimitat de Bâsca Mică şi Bâsca Mare, este cel mai important, atât ca dimensiuni cât şi ca altitudine (1772 m). Sub aspect petrografic, este format în mare parte din flis grezos (gresie de Tarcău), marne, marne calcaroase, flis bituminos, conglomerate. De-a lungul anilor, agenţii externi au tăiat văi adânci şi interfluvii care favorizeaza alunecări de teren.

            Văile principale care drenează Masivul Penteleu sunt dirijate fie către Bâsca Mare, fie către Bâsca Mică. Spre prima se indreaptă Patacul, Băsculiţa, Cernatul, Milea, iar către Bâsca Mică: Valea Neagră, Paltinu, Brebu, Şapte Izvoare şi Bălescu.

            Masivul Podu Calului este cuprins între râurile Bâsca Mare şi Buzău. Înalţimea maximă este de 1440 m. Rocile predominante sunt gresiile, marnele, şisturile argiloase. Spre deosebire de masivele vecine, Podu Calului este puternic fragmentat de văi, in special de Caşoca şi afluenţii săi, astfel încât apare sub forma a două sau trei masive unite prin şei largi. În acest fel, între Bâsca Rozilei, Bâsca Mare, Harţagu şi Buzău se individualizează Masivul Podu Calului propriu-zis, între văile Caşoca, Bâsca Mare, Harţagu şi Buzău - Masivul Tehărau, iar la nord de Harţagu - Masivul Bota.

            Masivul Siriu, cuprins între Buzău, Crasna şi Siriu, este format din mai multe sinclinale si anticlinale, orientate NE-SV, unele aparţinând pânzei de Siriu. Partea cea mai înaltă este fixată pe un sinclinal   suspendat, cu flancul estic faliat. Masivul este alcatuit din gresii dure, numai în partea estică adăugându-se o fâşie de depozite oligocene, constituite din alternanţe de gresii, marne, disodile şi menilite. Cota maximă este de 1663 m, în Creasta Malaia. Vârful Siriu, cunoscut şi sub numele Bocârnea, are 1659 m. În estul Malaiei, pe o larga suprafaţă cvasistructurală, se află Lacul Vulturilor, cunoscut şi sub numele de Lacul fără Fund.

              Masivul Monteoru este situat în partea de sud a munţilor Siriului. Este format dintr-o creastă principală semicirculară, ce se menţine la peste 1000 m, înregistrând valorile maxime în vârfurile   Răstoaca (1294 m), Monteoru (1345 m) şi Cartiaşu (1014 m). Structural, prezintă aceleaşi caractere ca si Podu Calului, de unde şi multele afinităţi morfologice. Interiorul arcului constituie bazinul de recepţie, lărgit printr-o captare în detrimentul văii Nehoiaşului.

            Culmea Ivăneţu se află situată la sud de valea Bâsca Rozilei, fiind orientată aproape est – vest (pe direcţia cutărilor principale) şi ia legătura directă cu subcarpaţii. Ca aspect geografic şi structura petrografică se deosebeşte prea puţin de celelalte masive. Cele mai înalte vârfuri ale sale sunt dispuse pe o culme netedă, orientată NE-SV; acestea sunt: Ivaneţu (1191 m), Arsenie (1115 m), Zboiul (1115 m) si Stănicu (992 m). De menţionat este faptul că în acest masiv îşi are obârşia primul pinten paleogen (de Văleni), care pătrunde adânc în zona subcarpatică.

             Munţii Vrancei încadrează latura nord-estică a judeţului. Este vorba de o fâşie îngustă, ce reprezintă versantul vestic al unor vârfuri importante, cum sunt: Lăcauţ (1776 m), Goru (1785 m), Giurgiu (1720 m), Muşa (1420 m), Pietrele Înşirate (1476 m), Furu (1414 m). Acest sector nu prezintă diferenţe mari faţă de Penteleu, având aceeaşi structură şi morfologie (suprafeţe de eroziune şi structurale, plaiuri întinse delimitate de abrupturi de sute de metri, alunecări şi prabuşiri, bazinete şi ingustări). Din aceşti munţi izvorăsc Bâsca   Mică, Bâsca Mare, Râmnicul.

ZONA SUBCARPATICĂ  

             Fiind cunoscută sub numele de Subcarpaţii Buzăului, această zonă reprezintă o îmbinare de culmi deluroase cu depresiuni, bazinete şi înşeuări, altitudinea culmilor variind între 400 si 800 metri.

              Subcarpaţii sunt alcatuiţi din formaţiuni geologice mai tinere, cutate larg. Cutele sunt orientate, ca şi cele carpatice, de la SV către NE şi prezintă adesea fracturări, ridicări sau coborâri, aşa cum este cazul   dealurilor din sud şi est (Istriţa, Ciolanu, Blăjani şi Buda). Domină marno-argilele, nisipurile şi gresiile de diverse tipuri, uneori apărând conglomerate şi calcare. Structura geologica a imprimat multor culmi o alungire pe directii SV-NE; râurile au impus însă şi alte direcţii de fragmentare, în special în partea centrală a zonei deluroase buzoiene, unde se îmbină depresiunile şi înşeuările dispuse longitudinal faţă de structură, cu bazinete de obârşie, înşeuări şi depresiuni de eroziune orientate adesea transversal. La acestea, se adaugă şi intervenţia pintenilor paleogeni, de structură montană, care diversifică şi mai mult sectorul carpatic buzoian.

            Dată fiind complexitatea de ordin geologic, dar mai ales geografic, Subcarpaţii Buzăului se impart in patru grupe:

             Grupa centrală (Dealurile Botanului) este cuprinsa intre văile Buzăului şi Slănicului, având un contur sub formă de inimă. Altitudinile maxime sunt în Dealul Blidişel (821 m), Vârful Piţigoiul (806 m), Vârful Bocu (824 m); în partea centrală, Vârful Botanul are 799 m. Eroziunea apelor Sarăţel, Bălăneasa, Sibiciu, Ruşavăţu etc. precum şi structura geologică şi compoziţia petrografică au dus la fragmentarea acestei grupe intr-o serie de subunitaţi:

            1. Dealurile Muscelului sunt delimitate de apele Bălăneasa, Sibiciu şi Buzău. În componenţa acestor dealuri intră culmile Blidişel (821 m), Muchea (746 m) şi Ursoaia. Blidişelul este format din conglomerate şi gresii sarmatiene dispuse monoclinal, dând cueste şi hogback-uri bine dezvoltate. Spre sud se continuă prin culmea Muchea, care dezvoltă un abrupt puternic către est. Şi aici se întâlnesc conglomerate sarmatiene dar şi nisipuri şi argile pliocene.

            2. Dealurile Dalma sunt cuprinse între apele Sărăţel şi Bălăneasa. În partea centrală se află Vârful Botanului, alcătuit din conglomerate şi gresii sarmatiene, cu structură monoclinală, ce dă un relief de cueste. În partea de est, Dealurile Dalmei se continuă cu Dealul Posobeşti (707 m), axat pe un sinclinal sarmatian. Spre sud-est bazinetul Plopeasa se dezvoltă pe un afluent al Sărăţelului, iar către sud, acesta se continuă cu un culoar de sinclinal, mărginit în est de o cuestă (Muchia Florica, Vf Muchia Stânii - 449m).

             3. Dealurile Bocului cuprind partea de nord-est a grupei centrale, având înaltimi ce urcă la peste 800 m: Vf. Bocului (825 m), Dealul Glodul (807 m), Vf.Piţigoiul (806 m). Aceste dealuri sunt fragmentate de văile Slănicelului şi Grabicinei in câteva subunităti. Partea centrala este ocupată de Dealul Bocului propriu-zis, în partea de sud s-a dezvoltat bazinetul Păcurile, iar in nord se află Dealul Piţigoiul-Glodului. Acesta se continuă spre est cu Dealul Glodineasa. Din Dealul Piţigoiului pornesc spre sud o serie de culmi joase, care se extind între văile Slănicelului şi Sărăţelului. Este vorba de Dealurile Siliştea şi Dealurile Trestioarei, care se caracterizează printr-o altitudine mult mai joasă decât cele din jur (circa 500 m), apărând în ansamblu ca o zonă înaltă depresionară.

            4. Dealurile Pâclelor sunt delimitate de Slanic şi pâraiele Sărăţel - Băligoasa. Au o directie aproape nord-sud şi prezintă două culmi paralele, ce se unesc la nord, în dealul Tocilei (598 m). Vulcanii noroiosi de aici, unici în ţara noastra, completează acest peisaj; cei mai de seamă vulcani sunt grupaţi in două platouri: Pâclele Mici şi Pâclele Mari.

            Grupa sudică (Istriţa-Ciolanu) are caractere locale specifice, şi anume: contact brusc cu câmpia, masivitate, altitudini mari, forme de relief impuse net de structură şi petrografie, zone depresionare tipic subcarpatice. Pe ansamblu se divide in trei unitati:

            Dealul Istriţa este constituit din formaţiuni grezoase şi calcaroase ale sarmatianului, care au influenţat altitudinea şi masivitatea dealului Istriţa (Vf.Istriţa 751 m). Către Câmpia Română, contactul se face deosebit de brusc prin linii de falie, dar şi prin căderea monoclină a flancului sudic al anticlinalului principal. Dealul Istriţa poate fi divizat in mai multe subunitati, dictate in special de natura petrografică a rocilor: dealurile Nişcovului situate in partea de est a grupei, au inalţimi de 200-400 m şi sunt constituite in principal, din formaţiuni lavantine şi cuaternare vechi; masivul Istriţa propriu-zis este dominat în partea înaltă de calcarele şi gresiile sarmatiene, motiv pentru care şi-a menţinut altitudini de 600-700 m. În interiorul său se află câteva bazinete sau depresiuni structurale şi de contact (Izvoarele Sărăţii, Sărata Monteoru); dealurile Năienilor apar sub forma unei culmi înguste, format din aceleaşi calcare şi gresii sarmatiene care menţin şi aici altitudini de circa 600 m.

            Dealul Ciolanu este, de asemenea, unul din cele mai masive din cadrul Subcarpaţilor buzoieni si se dezvoltă aproape paralel cu dealul Istriţa. Spre sud este delimitat de depresiunea Nişcovului, iar spre nord de izvoarele văii Cricovului şi Buzăului. Ca şi la dealul Istriţa, masivitatea şi altitudinea sa sunt date de calcarele şi gresiile sarmatiene, altitudinile variind între 600 şi 700 m: Poiana Hoţilor (737 m), Poiana Broşa (641 m), Vf.Bradului (661 m), Vf.Cetăţuia (632 m). În partea de nord-est, respectiv între Măgura şi Cândeşti, se desprinde mica subunitate - dealul Cerbului (539 m), constituit din formaţiuni levantine (argile, nisipuri şi pietrişuri), peste care se dispun stratele de Cândeşti. Din cauza constituţiei petrografice, dealul Cerbului, în ansamblul său, prezintă multe degradari de teren.

              Depresiunea Nişcovului este formată pe un larg sinclinal în care au fost sedimentate formaţiuni levantine şi cuaternare. Afluenţii dezvoltă aici conuri de dejecţie foarte întinse. Însăşi Nişcovul, la vărsare, a   format un imens con de dejecţie, în care apele sale se pierd total în perioadele fără ploi. Prin toate caracteristicile este o depresiune tipic subcarpatică.      

GRUPA ESTICA (Dealurile Câlnăului), situată la est de valea Slănicului este drenată central de pârâul Câlnăului şi delimitată de văile Slănic şi Râmnic. Grupa se poate subdivide în două mari subunităţi: una nordică, formată din sedimente mai vechi (vârsta mio-pliocenă) şi o alta sud-estică, formată din depozite levantine şi cuaternare.

            Dealurile Bisocii compun în ansamblu, subunitatea nordică. Are forma unui pătrat, delimitat de văile Slănic şi Râmnic. Altitudinile maxime sunt cuprinse între 800 şi 970 m, atât ca urmare a cutărilor violente, cât şi datorită rocilor mai dure (de vârsta meotiană, pontiană şi daciană). Cele mai înalte vârfuri sunt Bisoca (970 m), Ulmuşoru (943 m), Şindrila (900 m), iar spre sud Bădicul (814 m). Deşi dealurile sunt foarte inalte, denivelarea faţă de flisul carpatic apare evidentă, între ele remarcându-se un culoar depresionar.

             A doua subdiviziune se caracterizează prin direcţia nord-sud, prin roci moi de vârsta levantină şi cuaternară, prin suprafeţe mari expuse degradării. După felul cum este fragmentată de văile principale, această unitate se subdivide în trei culmi:

              1. Culmea Blăjani, situată între Câlnău şi Slănic, se extinde pe direcţie nord-sud şi începând cu Dealul Cărătnăului (633 m), trecând prin înalţimi de circa 500 m, ajunge în partea sudică, în dreptul localităţii Blăjani, la 483 m (Vf.Blăjani) şi 486 m (Vf.Mare).

            2. Dealurile Budei se alungesc între Râmnic şi Câlnău şi se constituie din pietrişuri de Cândeşti. Înaltimea lor se menţine în jurul a 500 m în nord şi cresc către sud, unde ating 637 m în Piatra Albă.

            3. Dealul Căpăţânei (591 m) se află între Râmnic şi Ramna. Este constituită din pietrişuri de Cândeşti.

             GRUPA VESTICĂ (Dealurile Priporului) este constituită dintr-o serie de dealuri relativ înalte şi înşeuări largi, foarte diferite sub aspectul structurii şi compoziţiei geologice. Se remarcă în mod   deosebit pătrunderea, în zona subcarpatică, a pintenului paleogen de Văleni, ce reprezintă o continuare a culmii Ivăneţu. Această grupă se subdivide in trei subunităţi:

             1. Dealul Corneţel se întinde între Buzău şi Bâsca Chiojdului. Este constituit din formaţiuni pliocene şi cuaternare vechi, formând o regiune intens degradată de torenţi. Altitudinile maxime se află tot pe formaţiuni levantin-cuaternare (Dealurile Cornetul – 827 m şi Vf.Cetaţuia – 713 m). Delimitarea de zonă muntoasă se face pe o linie care începe la nord de Pătârlagele şi trece pe la localitatea Cătina.

             2. Dealul Priporului, situat între valea Zeletinului şi Bâsca Chiojdului, prezintă o structura petrografică asemănătoare zonei carpatice. Altitudinile sunt mai reduse, având un maxim de 823 m în Vf.Priporul.

             3. Dealul Salcia, cuprins între Zeletin şi dealul Ciolanu, limitat de două cursuri de apă - Cricov şi Buzău, se împarte în trei subunităţi, diferenţiate datorită structurii geologice şi alcătuirii  petrografice. În centru se află dealul Salcia (717 m) sub forma unei creste în directie NE-SV. Către sud se situează înşeuarea Cislău-Cricov cu altitudinea de 400-500 m, dezvoltată pe un sinclinal. Peste această înşeuare se face trecerea între depresiunea Cislău şi depresiunea Sânger-Lapoş. Între Vf.Salcia şi Vf. Zeletin se prezintă a treia subunitate - podurile Frăsinetului, cu altitudini de 400-500 m, cu aspect de câmpie, care face trecerea între valea Buzăului şi bazinul   Cricovului.

              Depresiunea Pătârlagele se dezvoltă de la contactul dintre munte şi Subcarpaţi, până la valea Buzaului. Este o zonă unde terasele incep să aibă o largă dezvoltare şi unde apar importante degradări de terenuri.

            Depresiunea Cislău, formată la trecerea Buzăului peste un alt sinclinal, are lăţimea maximă către înşeuarea Cislău - Cricov.

            Îngustarea de la Ciuta este zona cea mai strâmtă pe care o prezintă valea Buzăului pe tot parcursul Subcarpaţilor. Chiar şoseaua, în această parte părăseşte valea propriu-zisă şi urcă în serpentine prin cunoscuta padure de la Ciuta.

            Depresiunea Pârscov incepe aproximativ de la localitatea cu acelaşi nume şi continuă până la Berca unde valea schiţează o uşoară îngustare impusă de traversarea anticlinalului Berca-Arbănaşi.

             Depresiunea-culoar Răteşti - Scorţoasa -Vintila Vodă începe, după cum arată şi numele, din Valea Buzăului (Răteşti) şi ţine până în Valea Slănicului (Vintilă Vodă). Are caracter subcarpatic, fiind delimitată de Dealurile Dalmei, Bocului, Bisocii şi Pâclelor.

FÂŞIA DE TRANZIŢIE  

              Această fâşie face trecerea între zona subcarpatică şi câmpie. La vest de Buzău, Subcarpatii Istriţei iau contact cu câmpia de subsidenţă prin linii de falii. Pe această zonă de contact eroziunea a grefat o fâşie de glacis-glacisul Istriţei (110-300 m). La est de Buzău, trecerea de la subcarpaţi la câmpie se face mai întâi printr-un piemont de acumulare alcătuit din pietrişuri şi nisipuri dispuse monoclinal (piemontul Râmnicului) care urcă până la înălţimi de 300-400 m, apoi printr-un glacis care incepe aproximativ de la altitudinea de 250 m în jos.

ZONA DE CÂMPIE  

   Această zonă are altitudinea de 40 – 100 m şi este constituită din sedimente moi, dominând la suprafaţă formaţiunile loessoide, aluviunile şi chiar nisipurile, iar în adâncime argilele, pietrişurile, nisipurile, marnele nisipoase. Pe teritoriul judeţului, zona de câmpie se subdivide în 4 unităţi principale.

            Câmpia Gherghiţei, reprezintă o continuare a fâşiei de subsidentă ce vine dinspre Ploieşti, trece pe la Mizil şi Clondiru şi se îngustează puternic către localitatea Stâlpu. Limita estică urmareşte localităţile Glodeanu Sărat, Movila Banului şi est de Stâlpu. Partea inferioară a pârâului Sărata s-a instalat pe limita estică a acestei subunităţi. La limita nordică, şi mai ales între Clondiru, Stâlpu şi izvoarele Călmăţuiului, apar aliniamente de izvoare. Peste aceasta câmpie pare să se fi scurs chiar Buzăul, intr-o primă etapă de intrare în câmpie - o terasă inferioară, care se pierde aproximativ la localitatea Zoreşti, ar indica această direcţie.

            Câmpia Bărăganului de Mijloc ocupă, în mare, interfluviul dintre Călmăţui şi Ialomiţa. Are o înclinare către sud-est. Partea sa nordică şi cea estică este ocupată de o fâşie lată de nisipuri, care incepe de la Smeeni şi Florica şi se dezvoltă spre răsărit trecând peste localităţile Pogoanele, Căldărăşti şi Padina. Suprafaţa nisipurilor prezintă un microrelief de dune, în general fixate, între unele instalându-se temporar chiar lacuri. Partea sudică şi vestică, neocupată de nisipuri, este dominată de formaţiuni loessoide şi de crovuri.

            Câmpia Buzău - Călmăţui incepe printr-un larg con de dejecţie, pe sub care o parte din apele Buzăului, dar mai ales ale Nişcovului, se preling către Călmăţui în cadrul acestui con. Buzăul şi-a săpat o albie largă şi două terase joase, mai bine dezvoltată fiind cea inferioara (3-4 m). Urmele acesteia se văd bine şi la Tăbărăşti, unde apare şi un martor de eroziune înconjurat de numeroase belciuge, denumite şi coturi, şi peste care apele Buzăului se revarsă în timpul viiturilor, trecând peste Călmăţui. Începând de la Tăbărăşti, dar mai ales din dreptul Cilibiei, nu se mai poate face o distincţie netă între albia Buzăului şi cea a Călmăţuiului este un şes întins, uneori cu sărături, cu grinduri şi cu martori de eroziune, peste care Buzăul îşi trimite apele de viitură către Călmăţui, formând aşa numitele "buzoiele". Prin actuala albie a Călmăţuiului a curs cândva Buzăul.

            Câmpia Râmnicului, deşi situată la marginea subcarpatilor, reprezintă o zonă mai puţin afectată de sibsidenţă (in comparaţie cu câmpia Gherghiţei sau cu câmpia Focşanilor). Formaţiunile cuaternare, ca şi pietrişurile de Cândeşti, prezintă înclinări slabe dinpre piemontul Râmnicului către câmpia din faţă. În partea de răsărit câmpia este delimitată de lunca Buzăului şi îi sunt specifice o serie de lacuri de tipul limanelor fluviale; începând cu Jirlaul, aceste lacuri şi văile ce le alimentează reprezintă cursuri vechi ale Râmnicului.                 

            Marturii ale vieţii materiale (unelte şi arme din piatră sau os-topoare, măciuci de luptă, vârfuri din  silex etc., produse ceramice variate - ceşti, căni, castroane), scoase la iveală prin săpăturile arheologice de la Aldeni, Sudiţi s.a., atestă prezenţa omului în această zonă încă din Neolitic (mileniul 4 i.H). Epoca   bronzului (mileniul 2 i.H.) este ilustrată în mod special de Cultura Monteoru (descoperiri la Sărata Monteoru, Aldeni, Merei, Cernătesti, Săpoca, Smeeni), care indică un habitat dezvoltat al omului primitiv, mai ales in arealul subcarpatic, produs al celui mai puternic grup nord-tracic. Urme ale civilizatiei geto-dacice au fost identificate în arealul localitaţii Cârlomăneşti (sec.2-1 i.H.) şi Gherăseni (sec.4   d.H.), iar castrul de la Pietroasele este o marturie a stăpânirii romane a acestor locuri. Începând cu sec.3 şi până în sec.7, numeroasa populaţie daco - romană existenţa în această regiune a suferit de pe urma frecventelor penetraţii ale diferitelor popoare migratoare, fără a fi însă dislocată. Invazia şi trecerea zigotilor prin aceste părţi este dovedită de faimosul tezaur din aur, in greutate de 19 kg, compus din 12 piese (iniţial au fost 22), între care o tavă mare, mai multe vase, fibule în formă de vultur, încrustate cu pietre preţioase, colane din aur, numit"Cloşca cu puii de aur", ingropat la Pietroasele de regele vizigot Athanaric, în anul 375, şi descoperit in 1837.

Descoperirile de la Cândeşti şi Sărata-Monteoru atestă că populaţia autohtonă s-a menţinut şi dupa marea năvălire a hunilor din sec. IV-V. Continuitatea de locuire în vetrele străbune mai este dovedită şi de vestigiile arheologice descoperite la Budureasa (sec. VI), Sărata - Monteoru (sec. VI-VII), Pruneni şi Blăjani (sec. VI-X). Prezenţa unor asezări omeneşti bine inchegate în secolele XIII-XV, dar cu existenţa anterioară, începe să fie menţionată în documente (Buzău în 1234, Râmnicu Sărat în 1474, Chiojdu în 1560, Lopătari în 1579). O serie de materiale cartografice din secolele XVI-XVIII confirmă existenţa în aceste locuri a mai multor localităţi, drumuri comerciale, denumiri de munţi, ape etc. Astfel, pe harta lui N. Germanus (1507), aşezarea Buzău este inscrisă cu numele Boza, pe hărţile Atlasului lui Mercator (1595) Râmnicu Sărat apare cu numele Rebnick, iar pe o hartă militară în 1595 este consemnat Pasul Buzăului ca loc de bătalie. Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino din anul 1700 este redată, pentru prima oară, împărţirea administrativă a Tării Româneşti în 17 judeţe, între care sunt consemnate şi judeţele Buzău, Râmnic şi Săcuieni, ale căror teritorii se incadrează, în cea mai mare parte, în suprafaţa judeţului Buzău. Pe aceiaşi hartă mai erau trecute 72 de localităţi între care 2 târguri, câteva lacuri, câţiva vulcani noroioşi şi unele bogăţii (sare, sulf)). După 1 ianuarie 1845, când a fost desfiinţat judeţul Săcuieni şi înglobat în cea mai mare parte la judeţul Buzău, acesta s-a extins spre vest şi nord evoluând între aceste limite, cu unele modificări de la sfârşitul secolului XIX, până în 1950, când regimul comunist a adoptat o nouă împărţire administrativ-teritorială,  după model sovietic, judeţul Buzău devenind una din cele 28 de regiuni ale ţării. În 1952, au avut loc unele modificări ale împărţirii administrativ-teritoriale din 1950, judeţul Buzău fiind încadrat in cea mai mare parte în Regiunea Ploieşti. Prin noua împărţire administrativ-teritorială din 17.02.1968, a fost reînfiinţat judeţul Buzău, iar oraşul de resedintă (Buzău) a fost trecut în categoria municipiilor.

 SECŢIUNEA A 2-A. CARACTERISTICI CLIMATICE

2.1. REGIM CLIMATIC, SPECIFICITĂŢI, INFLUENŢE

Ca si întreaga ţară , jud. Buzău se incadreaza in climatul temperat continental. Treptele de relief , ca si pozitia sa la curbura Carpatilor , introduc o serie de nuante locale, ce conduc la trei tipuri principale de climat: de munte, de deal şi de câmpie.

Climatul de munte se caracterizeaza prin temperaturi medii anuale de 4 – 6 gr. C. Si prin precipitatii ce cresc cu altitidinea.

Climatul de deal prezinta temperaturi medii anuale de 8 – 10 gr. C. Precipitatiile medii anuale sunt de 600 – 700 l./ mp. Prezenta numeroaselor depresiuni si bazinete creeaza conditii favorabile inversiunilor de temperatura, mai accentuate in sezonul rece al anului.

Climatul de campie se caracterizeaza printr-o repartitie relativ uniforma a elementelor climatice. Temperatura aerului – media anuala - este mai mare decat cea din zona de deal si munte, osciland intre 10, 0 si 10,6 gr.

2.2. REGIMUL PRECIPITATIILOR – CANTITĂŢI LUNARE ŞI ANUALE – VALORI MEDII, VALORI EXTREME ÎNREGISTRATE

            Sub aspectul cantitatilor anuale , variaza intre 800 – 1200 l/mp., in zona montana, 600 – 800 l. / mp. , in zona de deal si 400 – 500 l/mp., in zona de campie.

Perioada cea mai ploioasa este aprilie – septembrie, in luna iunie inregistrandu-se maximul multianual de precipitatii ( Nehoiu 86,8 l/ mp, Buzau 82, 0 l/ mp, ).

In intervalul octombrie  - martie cantitatile de precipitatii cazute sunt mai reduse. Minimul de precipitatii apare in luna ianuarie, cand la munte cad peste 35, 3 l/ mp, in zona de deal intre 28 – 29 l/ mp, iar la campie sub 27 l/ mp.

Spatial, regimul precipitatiilor prezinta o serie de particularitati. Astfel precipitatiile anuale si lunare scad de la nord la sud, ca urmare a descarcarii maselor de aer umed oceanic pe directia amintita; culmile orientate transversal fata de directia principala a maselor de aer primesc o cantitate de apa mai mare din cauza advectiei termice; zona orasului Buzau inregistreaza o cantitate de apa mai mare ca urmare a incarcarii atmosferei cu particule solide provenite din zona industriala sau cu praf loessoidal.

Nr. de zile cu precipitatii lichide si solide – cele mai multe zile cu precipitatii se inregistreaza in zona de munte 165 zile la Penteleu , si in zona de campie: Buzau 130 zile, Rm. Sarat 123 zile;

Regimul eolian sta sub influenta directa a maselor de aer vestice.

2.3. TEMPERATURI – LUNARĂ ŞI ANUALĂ - VALORI MEDII, VALORI EXTREME ÎNREGISTRATE

Se remarca o crestere constanta a valorilor temperaturii medii anuale pe directia nord – sud, de la regiunile inalte catre cele cu altitudini relativ scazute.

In regiunea montana si de deal se pot sesiza diferentieri climatice intre zonele joase depresionare si culmile inalte.Temperaturi medii anuale mai ridicate sunt specifice numai depresiunilor mari, amplasate pe vai largi ( Patarlagele, Parscov ). Regiunile de campie si de deal inregistreaza timp de 10 luni pe an valori de peste 0 gr. C. , in timp ce in zona montana numai 8 luni depasesc aceasta valoare.

Cele mai scazute valori din an sa inregistrează in luna ianuarie ( medii multianuale: -2,8 gr. la Buzau, - 3,2 gr. C. la Patarlagele)

Cele mai ridicate valori ale temperaturii aerului se inregistreraza in luna iulie ( 10 – 23 gr. C. ).

Particularaitatile termice ale lunii iulie se transmit si in luna august, cand intensitatea mare a insolatiei provoaca incalzirea accentuata a regiunilor joase si ridicarea temperaturii stratelor inferioare de aer, fapt ce mareste contrastul vertical de incalzire.

Valorile termice extreme , inregistrate in jud. Buzau, nu corespund lunilor celor mai friguroase sau calduroase. Cele mai mari temperaturi au fost inregistrate in luna august ( Nehoiu 38, 0 gr. C. – 1952, Buzau 39, 6 gr. C. – 1951), iar cele mai scazute temperaturi au fost inregistrate  in luna februarie ( Buzau -29, 6 gr. C. in 1942, Rm. Sarat – 26, 2 gr. C, in 1940)

Regimul inghet – dezghet, generator partial al fenomenului alunecari teren, apare din momentul in care temperaturile scad sub zero grade. Data medie de aparitie a primului inghet este 1 octombrie , in zona montana, 20 octombrie, in zona de deal si prima decada a lunii noiembrie pentru zona de campie. Pentru ultimul inghet, data medie de aparitie este 1 mai, pentru zona de munte 20 aprilie , pentru zona de deal si 10 aprilie , pentru zona de campie.

2.4. FENOMENE METEOROLOGICE EXTREME

Crivatul - iarna, in zona de campie si la poalele subcarpatilor apar invazii de aer rece si foarte rece, insotite de vant ,  provenite din aria anticiclonului siberian, cunoscute sub numele de Crivat.

Fohnul  – caracteristica locala ce se manifesta in zona de dealuri, deoarece configuratia Muntilor Buzaului permite revarsari de aer din Transilvania, peste culmile lor, catre zona subcarpatica.

Ceata – fenomen frecvent in zona de munte ( 173 zile cu ceata / an ) si mai putin frecvent in zona de deal ( Bisoca 22 zile , Patarlagele 2 zile ).